Prin ochii Ralucai B.

Prin ochii Ralucai B. se doreste a surprinde un jurnalist in continua evolutie, pe care eu, in sinea mea, il vad ajuns departe peste ani.

Pix, foaie, reportofon. Aa, si sa nu uit aparatul foto. Deja imi e cel mai bun prieten in ultima perioada. Cu el pot sa pastrez povestile pentru o vesnicie, acele povesti care merita mai mult decat tiparite intre niste foi nici albe, nici gri, care se rup si se toaca in timp.

Dar totusi, povestile trebuie scrise. Si nu altfel, decat din suflet. La fel cum un actor isi joaca rolul cu emotie, un jurnalist trebuie sa simta ce scrie. Un adevarat jurnalist, desigur!

De fapt, povestile sunt cat se poate de reale, obiective, insa simt ca prin ele pot da mai departe atat informatie necesara, cat si emotie suficienta. Cel de dincolo de ecran ori cel care inca mai vrea sa simta mirosul paginilor calde scoase de sub tipar poate alege: sa simta, sau nu. Eu, insa, trebuie sa imi fac datoria.

Nu am putut niciodata sa scriu fara sa imi pese. Sa imi pese de „cel despre care” si de „cel care”. E o pelicula subtire intre cei doi, iar uneori am fost pusa sa aleg. Ratiunea m-a indemnat mereu ca „cel care citeste” are intaietate, iar el trebuie sa afle, fara doar si poate, adevarul despre „cel despre care se scrie”. Dar, totusi, care este adevarul in toata povestea asta?

Pagini si pagini si pagini insiruite zilnic pentru un singur scop: pentru adevar! Dar oare, ei stiu cat ma costa pe mine adevarul? Stiu, ei, cate ore de munca se afla in spatele unei stiri, cate telefoane date, usi inchise si deschise iarasi a trebuit sa suport? De cate ori am scris si am sters pentru ca adevarul sa ajunga de fiecare data tuturor. Din degetele mele au plecat multe adevaruri si vor mai pleca, dar stiti voi oare, cat costa adevarul?

Imi place mult ceea ce fac. Simt ca vreau sa caut adevarul oriunde s-ar afla si nu voi renunta la asta niciodata, insa, in cautarea adevarului, ai nevoie si putina de emotie!