Ramasita de suflet

  Era destul de tarziu si incepuse sa se intunece. Niste macarale inca montau pe stalp decoratiunile de Craciun, cred eu, prea devreme instalate anul acesta. Mirosul sarbatorilor e ceva cam departe, iar tot ce simt in nari este fumul masinilor parca prea grabite de la o vreme. Imi intind si eu pasul indemnat de stomacul care incepe sa depaseasca limita de decibeli admisa. “Abia astept sa 
mananc”, imi spun in gand si parca ma si vedeam infulecand din mancarea ce mi-a adus-o mama.

          Si totusi, mai e mult pana departe. Pana acasa mai fac cel putin 30 de minute, asa ca, sa fiu sigur ca ajung intreg, trec pe la fast-food-ul de pe Unirii. Nu vreau sa o jignesc pe mama, asa ca imi comand o shaorma mica, fara ceapa si fara usturoi. Imi este pregatita degraba si ma asez la masa, profitand astfel de putin ragaz si pentru picioarele mele.

          Incerc totusi sa nu par necioplit si sa infulec dintr-o inghititura mancarea nesanatoasa si destul de picanta pe care o consum doar in conditii speciale. Iau inghitituri mici si savurez fiecare bucatica, cerandu-mi in acelasi timp scuze mamei, in sinea mea.

          Mai aveam cam un sfert din “ delicatesa”, insa ceva se intampla. Ceva ce nu cred ca voi putea uita vreodata. In momentul acela au intrat pe usa doi ochi verzi. Privesc in general ochii persoanelor, imi place sa vad dincolo de culoare. M-au fixat inca din prima si au venit spre mine, apropiindu-se usor, cu tot cu corp. Corpul mi-a intins o mana, ochii mi-au patruns in suflet.

          Nu am ezitat si parca instinctiv am intins ramasita mea de shaorma. Ochii mi-au multumit, iar corpul s-a intors si a plecat din nou pe strazi.

          M-a durut. Chiar m-a durut. Am avut sentimentul acela cand pierzi o bucata de suflet si il dai pentru ca asta simti, fara doar si poate. Parca mi s-a incalzit pieptul, zdruncinat in acelasi timp de inima care nu mai incapea in cutia toracica.

          M-a durut pentru ca in spatele acelor ochi se ascundea o fetita pentru care, probabil, ramasita aia a mea chiar era o delicatesa.

           Am plecat acasa, cu lacrimi pe obraz.

In seara aia nu am mai mancat.