Mana mea sta intinsa de mai bine de trei sferturi
de ceas. Aproape ca nu o mai simt. Oamenii trec, stomacul e gol, la fel si
sufletul. Nimeni nu-mi stie povestea. Toti ma judeca dupa haina rupta si
murdara, dupa ghetele ponosite si fularul care atarna pana la genunchi. Sunt doar cersetorul de la coltul strazii.
Am un milion de regrete in buzunar si alte cateva
sute de mii de ganduri. Am pierdut tot ce aveam. Am pierdut firma, masina,
casa, iar cel mai important este ca m-am pierdut pe mine. Nu mai stiu cine
sunt, stiu doar cine am fost, insa, acum, asta nu mai conteaza.
Traiesc din mila oamenilor si ma ascund printre
zidurile cenusii, acoperit cu gramezi de visuri care inca imi tin de cald. Imi
dezmorteste ochii un zambet care imi intinde un pahar de cafea, doi covrigi si o
mangaiere pe inima. Am uitat ca am una! Inghetase! Ca ea sunt multi. Ii vad zi de zi. Ii urmaresc si incerc
sa ii inteleg. De ce ar da ceva unui om care nu mai are nicio sansa de
izbavire? De ce nu isi cumpara ei ceva de mancare? Pe oamenii astia nu
ii pot intelege, dar ma pun in pielea lor. Poate ca, le este frica sa nu ajunga ca mine, poate ca vor sa fie si ei auziti sau poate ca...sunt pur si simplu buni.
Am vazut ieri o femeie cu doi copii mici dupa ea
care cereau jucarii de Craciun. S-au oprit in loc si le-a spus: Craciunul nu
inseamna doar sa primesti, ci sa daruiesti! Le-a intins cate o bancnota de 5
lei pe care copiii au aruncat-o cu sfiala in caciula din fata mea. Mi-au dat
lacrimile si am inghitit in sec. Copiii mei ce-or mai face?
Dar este prea tarziu petru mine. Imi strang
lucrurile si plec. Ma indrept ravasit catre ziua de maine. Sper sa fie soare sau cel putin, sa nu ploua...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu