Prin ochii Dianei C.

Dimineata asta as vrea sa mai lenevesc. Simt ca am nevoie de un masaj. Of, n-are cine sa-mi faca. Imi arunc picioarele din pat si dau cu ochii de ochii mei, in oglinda. Ei sunt doar o poarta catre lumea cealalta. Lumea in care traiesc. Am inchise in mine multe sentimente, multe frici, multe bucurii, zambete sau lacrimi. Zambetele le mai scot, lacrimile niciodata.

In dimineata asta, insa, ceva mi se prelinge pana in coltul buzelor. Sterg si zambesc. Zambetul asta merge purtat fara ruj azi.

Inca adormita, ma imbrac, ma incalt si incui usa de doua ori. Azi nu e soare, de ce? In fine, o sa zambesc eu si va fi soare si pentru ceilalti. Pornesc motorul, merg cu spatele vreo 20 de metri ca ies mai repede pe strada aia.

Stanga, dreapta, ca in Bucuresti. Trafic, dar nu ma deranjeaza. Imi place sa conduc. Cel
mai mult imi place sa fac asta si mai ales in traficul din Bucuresti. Simt ca ma detasez de toate lacrimile, ba chiar si de zambete. Sunt eu, libera, fericita.

Parchez in graba si-mi iau geanta, halatul si pixul din bord.

-Dumneavoastra sunteti urmatorul pacient? Numele?! Ati mai facut anestezie pana acum? Am inteles, va voi testa. Nu, cu anestezie nu ar trebui sa doara. O sa lucrez usor. Va multumesc! O zi buna si dumneavoastra!

-La revedere, domnule doctor! Ne vedem luni!

Coduc in aceeasi pace si liniste interioara catre casa. Volanul se misca singur, la fel si stergatoarele. Ajung. Deschid. Intru. Colega ma asteapta cu masa. O imbratisez, mancam, radem. Multumesc, vineri!