Traim intr-o atemporalitate virulenta

Share

Sa admitem, deci, ca intr-un prezent continuu suntem niste statici, mediocrii efemeri. In incercarea noastra de a dovedi contrariul ne razvratim asupra tot ceea ce inseamna simplu, modest, frumos. Traim constient intr-o perpetua schimbare a starii de agregare a propriului sine si ne ascundem sub limitele omenesti impuse de creier, ci nu de trup.

Traim intr-o atemporalitate virulenta, fara sa ne dam seama. Avem ambitii nerealiste, caci pe cele realiste le consideram prea mici pentru imensul nostru ego. Actiunile sunt injuste, dar cui ii mai pasa cand unicul tel, nascut din invidie fata de ceilalti si frustrare fata de noi, este de a calca pe cadavre, dorindu-ne sa ajungem „sus”. Cat de sus? Oricat de sus, pana cand nu ne vom mai vedea picioarele de nori. Iar si cand vom ajunge pe culmile inalte ale societatii vom privi in jos si vom chema normalitatea drept urmatorul pas spre evolutie, acea normalitate de unde am plecat, de fapt si din care ne-am nascut.

Se spune ca pana nu dai cu capul de pragul de sus nu te uiti in jos. Mai degraba, pana nu dai cu capul de cerul de sus nu privesti pe pamant, caci pamantul a avut mereu loc pentru toti si toate. Numai ca, aproape indubitabil, va fi mai usor sa plecam decat sa ramanem, sa uram decat sa indragim, sa injuram, decat sa spunem o vorba calda.

Iar cand vom vorbi de cele sfinte se va auzi doar un ecou al stramosilor nostri, pe care, din ce in ce mai rar ii cinstim si le mai facem o cruce. Suntem prinsi in acest prezent care nu a avut un inceput si nu se va sfarsi niciodata. Nu ne dam seama de ce ne inconjoara si cine este langa noi, iar de fiecare data ne trezim pustnici, intr-un cuib de cuci, fiind prea tarziu sa mai cerem mantuirea cea de pe urma ori sa mai aprindem o lumanre pentru oricare suflet.

Si despre iubire nu vom mai vorbi decat digital, rareori in carti, caci cel mai nobil sentiment al firii umane am ajuns sa-l catalogam drept boala, convinsi fiind ca nu dureaza mai mult de 3 ani. Astfel, cum ne putem dori o lume mai buna, cand nici macar noi nu putem fi buni cu noi chiar si pentru o clipa? Ne autocriticam constant, ne reprimam sentimentele si ne transformam in „fiinte rationale”, care, in cele din urma, se vor prapadi, prea lucide, fara a fi cunoscut vreodata, in adevaratul sens al cuvantului, voluptatea.

Si, deci, intrebarile vor avea mereu un raspuns, chiar daca unul complicat, la fel cum orice zi torida va avea mereu o noapte rece care-o va urma, intr-un final. Iar daca trebuie sa mai admitem ceva, am putea admite ca traim intr-o atemporalitate virulenta in care, zi de zi, ne inecam...putin cate putin.

Share