Dragostea e impartiala

Dragostea e impartiala. Nu tine nici cu cel indragostit, nici cu cel care sufera. Ea exista, undeva, independent de noi si intr-un mod pe care mai mult decat chimic, nu il putem explica. Putem scrie sute de formule si de reactii care au loc la nivelul organismului atunci cand ne indragostim, insa, nu putem explica rational ceea ce se intampla efectiv cu noi.

Cel mai ciudat lucru in toata “ecuatia” asta este faptul ca nu trebuie sa faci nimic pentru a aparea. La fel de bine poti sa te comporti urat, cum te poti comporta frumos, ca, in cele din urma, de regula, cinevat tot iti va purta o simpatie. Este adevarat, un anumit tip de comportament atrage un anumit tip de oameni, insa asta este o alta discutie.

Cert este ca, de cele mai multe ori,

suntem orbi. Iar mai mult decat atat incercam sa vedem perfectiunea, orbi fiind. O cautam cu disperare, fara repere sau fara ca macar sa o fi vazut vreodata, pentru a o intelege sau a sti cum ar trebui sa fie.

Nu avem curajul sa ne oprim si sa ne asumam si defectele celuilalt, probabil, pentru ca nici macar pe ale noastre nu ni le putem asuma. Transpunem greselile noastre asupra celuilalt, doar pentru a ne absolvi de vina pentru ca nu suntem capabili sa acceptam cand gresim.

Si o luam de la capat. Din nou si din nou, pana cand regretam, dar este prea tarziu. Iar atunci ne complacem intr-un compromis si ramanem blocati in el, considerandu-l ultima sansa spre fericire. Iubim mai mult intunericul decat lumina, insa de fiecare data incercam sa aprinde un chibrit in locul in care nu mai exista oxigen.

Poate, daca ne-am opri putin si am privi in interiorul nostru si ne-am intelege, am fi mai buni unii cu ceilalti si ne-am iubi mai mult. Dar nu sunt sigur de asta, e doar o presupunere.

PS: Nu se stie niciodata!