Am revazut “Pescarusul”. De data aceasta am
privit cu alti ochi piesa. E drept, prima data am vazut doar o repetitie, iar
de atunci si pana acum finalul s-a schimbat, mesajul ramanand acelasi.
Interesant a fost faptul ca am trait cu
aceeasi intensitate si parca fiecare replica ma surprindea la fel ca la prima
reprezentatie. Mi s-a parut foarte buna punerea in scena a regizorului Yann Paraskevopoulos. Personajele vorbesc unele pentru altele, rad
la cerere, iau pauza si reincep la batai din palma.
Inceputul este destul de ambiguu. Se
desfasoara cu repeziciune si il intelegi abia dupa ce piesa avanseaza. Actorii
stau si ei in sala, ceea ce da, in opinia mea, autenticitate, iar publicul pare
ca face si el parte din spectacol...”spectacol care nu mai incepe”.
Umorul este imbinat subtil cu drama, iar cu
cat te apropii mai mult de final, prin cap iti trec sute de ganduri. Conditia
nevasta a geniului, staruinta celor fara de talent, schimbul de vieti ce si
l-ar dori cei doi. Iubiri interzise si pasionale, incercari de sinucidere.
Pescarusul moare si el. Prima data
simbolic, libertatea murind o data cu el. Singuratate se rasfrange si ea asupra
„pescarului” ce se semneaza pe scrisori in acest mod.
In cele din urma isi pierde toata
libertatea, simbolic, dar si fizic. Finalul este anuntat brusc, dupa o scena
care, intr-un fel sau altul, il anticipeaza.
Concluzia? E greu sa tragi una singura!
Cert este ca emotia din timpul piesei este extraordinara si curge pur si simplu
prin vene. Nu simti cand trece timpul, iar dupa ce se termina, parca abia
astepti sa reainceapa. Poate la anu'!
Aplauze!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu